FEMEIA VIS...

acolo unde marea sărută cerul

căutai umbra ei, pereche umbrei tale

acolo sufletul plângea

că inima ei nu ia forma iubirii

amurgul sângera pe linia orizontului

cu strigăte prefăcute în dorinţe mute...

femeia-pasăre

cu inima plină de vise

rotea aripi de lumină

desprinse din zborul norilor

ţipa chemarea spre înalt

clipind des din pleoape

aluneca în nopţi-ntunecate

cu miros de liliac.

cu palme arse de dor

i-ai modelat făptura...

visai la femeia-lumină

cu aripi de-albastru

ascunsă sub mantie de stele...

note fardate cu roşul florii de mac

se agăţau de triluri de ciocârlie

tânguind în balade triste

iubirea nerostită!

încă mai visează

la tangoul pasional promis!

ea femeia-flacară

te chema! iar şi iar,

cu şoapte misterioase

reaprindea nebunia clipelor dintâi

simţeai cum te arde dorinţa

ca un fier inroşit.

durerea voluptoasă

mistuită-n nopţi fierbinţi

ţi-a rămas în minte

nu ai cum să uiţi

ştii bine, cât te-a iubit!

ea era femeia-suflet

cu buze de rouă

şi ochii de-ntuneric,

îţi alina scâncetul aripii frânte,

îţi mângâia trupul cu vorbe de iubire

şi-acum aduni în căuşul mâinii

lacrimi de dor

smulse din oftatul şoaptelor,

cât ai iubit-o!

ai crezut în femeia-inimă,

cu trupul de lumină,

ce impresoară priviri ce te ard

implorând atingerea pasageră

a secundei de iubire

tu iubeşti femeia,

venal de când te ştii,

pentru că ea

este doar una

femeia-flacără

cu trup de lumină,

cu-aripi de albastru,

cu inima plină de vise,

ce te pătrude cu paşi de felină

torcând lasciv

în gândurile tale indecente

o iubeşti!

pentru ai nevoie de iubire!

IMPRESII DE PESTE ZI

astăzi am devenit mai înţelept

după lecţii repetate

servite elegant de viaţă

am învăţat câte ceva,

am cântat

pe note înalte

cântecul neterminat

al unei balade de doi bani...

gândul a făcut popas o clipă

răsfoind selectiv printre amintiri

a triat neîncetat

cu o grijă infinită

ce a fost bine,

ce a fost rău.

din culise

am pus cap la cap întâmplările.

personaje jalnic de triste,

desprinse dintr-un act

al unei piese de teatru,

mult prea banale

îşi jucau rolul vieţii lor,

la sfârşit

păreau nişte bieţi saltimbaci

ce înotau obosiţi şi-mpovăraţi

prin meandre de destin

am ascuns visele

în sertarul invizibil

al timpului

mi-am fracturat memoria

în mii de aşchii

să nu aud

cuvintele ce-mi latră a pustiu

mi-am indus un somn adânc

din care sper să mă întorc

mai puternic

mai bun

mai frumos

cu faţa la lumină

cu spatele la întuneric

aş vrea să mă regăsesc

pe drumul de întoarcere în mine

poate atunci

renăscând din seminţele frumuseţii

îmi va înmuguri albul absolut în suflet

să nu mai las întunericul

să presare pe alei

neliniştea, îndoiala şi urâtul din oameni.

să nu mai fac

din gândurile aruncate la gunoi

poezii de iubire.

CASANOVA

pentru tine iubirea este ca un plus infinit

nu ştii unde începe şi unde se termină,
un cupidon tâmpit, ameţit de canicula de afară
şi-a bătut joc de tine,
şi-a înmuiat nepăsător săgeata
în prea mult elixir cu iubire,
apoi ţi-a căutat inima ta mare
şi te-a nimerit
bine de tot...

dragostea pentru tine
e ca o herghelie
pe o mirişte înconjurată de ape repezi şi adânci,
îţi place să muşti carnea moale şi albă
a trupului de femeie cu gust de gutuie.
nu rogi,
doar din priviri îţi cade prada la picioare.
o vrei, o ai!!
în împletituiri de scâncete
într-un balans du-te-vino ameţitor.

iubirea pentru tine nu mai are secrete,
atunci când mângâi pe coapse
femeia în piele de drac înmiresmat,
faci şi îngerii să-şi desfacă aripile umede,
ameţiţi de tandreţea ta
ca un gheţar ce ia foc sub soarele Saharei,
sideraţi
de atingerea blândă cu podul palmei
pe sfârcul împietrit de păcat

te hrăneşti cu durere,
înfloreşti, sfăşiind fără milă din inimi dezgolite
prinse în plasa iubirii
oferind amăgirea pe tavă
ambalată în cuvinte calde de amor
doreşti, ţi se dă!
şi iei totul până la ultima picătură!
apoi pleci grăbit mai departe
să bifezi fără întârziere următoarea ta cucerire...

DESPRE TOAMNĂ...

de mult nu a mai plouat 
cu zboruri de fluturi transparenţi 
pe iarba uscată din vară...
de mult verdele nu s-a mai schimbat
în explozie de culori arămii
pe trupul toamnei tapetat cu poeme
chemându-mă să descifrez sunete
ce stau agăţate pe pânze de păianjeni
balansându-se bezmetic
prin aerul înmiresmat
cu arome de mere si gutui...

de mult nu am privit
bruma înfăşurată în picături de sidef
cum pictează în dimineţile somnoroase
ciorchinii din vie...
de mult nu am mângâiat cu privirea
copacii ce-şi plâng frunzele moarte
prin ceţile palide născute din pântecele pădurii
împreunându-şi ramurile a rugă...

atunci inima mi s-a ridicat în picioare
iubind din nou
femeia-toamnă din mine
ascultând atentă cum ziua
scutură zgomotos fructele coapte ale cerului
în coşul universului...
cum vântul aleargă desculţ
pe linia orizontului
aruncându-se de nebun
în valurile de frunze ruginii
căutând febril linia de hotar
spre al cincilea anotimp
atunci...am pornit în aventura călătoriei
întoarcerii în mine...

O FLOARE RARĂ

i-am şoptit

lunii care stătea ascunsă

după falduri de nori,

că zborul mi-i mult prea frânt,

că aripile mă dor,

şi ating pământul,

scormonind după

cuvintele care m-au părăsit

iubindu-te pe tine...

atunci, am doborât,

din ascunzişurile minţii

demonii inventaţi

de farsele imaginaţiei,

am făcut curăţenie generală

prin ograda gândului

am alungat obsesii supăratoare,

ce ucid sufletul încet şi sigur.

cantonată în spatele uşilor

ferecate cu tăceri

am măturat nostalgiile fără valoare

regăsind seninul

bântuit de un soare anemic

ce înmugureste timid

mlădiţe de speranţă

adăpostite în cutia Pandorei...

ALTERNANŢĂ

Închid ochii,

privesc cerul şi pământul

în oglinda infinitului,

cărări cu lumini şi umbre

se împletesc, zămislind destine,

oameni puşi să aleagă

între întuneric şi lumină,

între bine şi rău,

orbecăiesc în necunoscut,

căutând răspunsuri la întrebări existenţiale...

alternând între păcat şi mântuire

loviţi de amnezie

ca o revoltă a norilor

împotriva cerului senin

căutam secvenţe din vieţi anterioare

să umplem un prezent mult prea banal,

să nu auzim durerea

ce ţipă din acordurile zilnice

ale unei viori dezacordate

de vremurile în care trăim.

PAROXISM

dacă aş putea,

m-aş reinventa,

din picături de nemărginire

scurse din cenuşa de-un alb absolut

al clipelor eterne,

aş fi existenţa remodelată

a trupurilor formate

din spirale ADN,

expulzate din abisuri de gândire

ca o revoltă a simţurilor

aş muşca mai avid

din carnea mov

a literelor aşternute pe hartie

tânjind,

să iubesc pentru totdeauna

cuvintele turnate în forme perfecte

de elocinţa spiritelor mari,

ce dăltuiesc geniul în nemurire...

scriind în memoria colectivă

emoţii perene
ce fac să înflorească pe veci sufletele...

tot mai flămândă de esenţa

ideilor ce mă pătrund

aş fi doar eu fără schisme,

dând viaţă

oglinzii sufletului,

ca rezultat al unei senzaţii

pure de iubire

atunci aş întelege

că realitatea existenţei noastre

e prinsă undeva

ca un fir de nisip neînsemnat

în meandrele infinite de univers.

PÂNĂ UNDE ?

până unde se întinde marea

căutând umbra zilei de ieri?

până la ţărmuri de suflet,

acolo unde mare sărută cerul...

până unde spumegă valul

măturând nisipul din clepsidre

adunând tacticos vieţii ani?

până dincolo de mine...

până unde se avântă cerul

balansând printre galaxii?

lăsând dimineţile cu gust de mare?

până dincolo de noi...

până unde se înaltă zborul

cu aripi tivite cu rouă zilei

pâna la linia invizibila dintre cer şi vise...

cândva am auzit

că marea face parte din cer

şi cerul e parte din zbor

iar zborul e parte de suflet

iar sufletul e parte din noi

ca o respiraţie sacadată

desprinsă din dansul

anotimpurilor despletite de primăveri

prinzând timid pe vitraliile cerului

marame de nori împodobite cu picături de zbor...

PIERDUTĂ

credeam că ziduri înalte

baricadează drumul spre paradis,

că ape limpezi cu sclipiri de granit,

susură refrene difuze prin iarba moale,

căutând urma paşilor pierduţi

prin infinitul amurgurilor oarbe.

credeam că acolo

între două lumi uitate,

triluri de privighetori

pictează note
cu trupuri încinse de roşul macilor

pe portative suspendate de galaxii pierdute...

de emoţie

m-am pierdut o clipă

pe tărâmul nimănui

în ţara soarelui răsare,

pe alei de cireşi înfloriţi

vise albe şi monotone mă îngropau

culegeam în potire de-argint

oftatul cuvintelor de iubire...

călătoria fantastică

prin lumea pierdută,

ne ţine captivi în fiorduri de suflet,

până când furtunile din noi

îşi retrag din adâncuri

cu furie

corabiile eşuate ale amintirilor incomode

atunci când luna îşi striveşte

ultima licărire

meditând la ziua trecută,

îmbrăţişând dimineaţa ce vine

glasul tău încă tulbura

secundele infinite

aruncând necuvinte

în hăul dintre noi

RÂNDURI DINTR-UN JURNAL RATAT...

am tăiat

nodul gordian al gândurilor

cu logica neaşteptată

a răspunsurilor de pe buzele tale

am tremurat de aşteptare

strângând în pumn

revelaţia unui nou început

de aceea mi-am ascuns sufletul

după duna de nisip a nepăsării

să nu pot vedea dincolo de aparenţe

să nu pot simţi

cînd aripa tăcerii

înfăşurată în ultima filă de jurnal

mi-a smuls dintr-un trecut absurd

bucăţile de inima ce-au rămas la tine

multă vreme după un asfinţit

atins de notele unui cântec neterminat

atunci

am aruncat masca ce-o purtam uneori

am redevenit eu

am ţipat însetată

de fărâma de libertate

ce mi-o puteam permite

în clipele de singurătate

retezând tot ce mai simţeam

am plutit într-un zbor fără aripi

spre realitate

de aceea

sunt doar un supravieţuitor stingher

al trăirilor mele...

IMPRESII PRIMĂVĂRATICE...

cel dintâi anotimp

îmbrăcat în verde crud,

a renăscut în noaptea 

care alunga
frânturi de amintiri culese din iarna trecută,

speriate de zborul păsărilor

ce poartă lacrimi de vânt cusute pe aripi.

natura îşi colorează

obrajii la soare,

împletind

îmbrătişările zilei cu noaptea,

pe-o pânză fină

ţesută cu fire de lumină,

desprinse din curcubeu

şi cozi de cometă călătoare.

seva vie ce aleargă prin rădăcini

luând forma venelor,

numără anii stejarilor seculari

contopiţi în cercuri,

ascunzând sub umbra ramurilor

cheile timpului

sculptate din picături de veşnicie.

liniştea desprinsă

din nori cu aripi de fluturi

lasă iarba crudă

să-mi crească verde pe gleznă

trezită la viaţă

de plânsetele mugurilor de floare de măr

ce-mi înfloresc tăcuţi în palmă

ningându-mi sufletul cu adieri calde

ce mă îmbată cu primăvară.

Reflexia imaginatiei

REFLEXIA IMAGINATIEI 2

gene de lumină născute

din unduire lascivă de timp

vibrează în surdină

simfonii tăcute

picurând note albastre

din clepsidra iluzilor deşarte

amăgirea rebelă

ce moare de dorul iubirii nebune

caută pe şevaletul invizibil

al zilei trecute

culori şi arome de trup încins

seduse de sunete roz

pictează fericirea

în imagini confuze

lăsand nopţile lungi

tânguite de singurătate

să-şi dezbrăce încet

haina tivită cu nelinişti...

 

REFLEXIA IMAGINATIEI 1

din cioburi 

de oglinzi efemere
chipul tău împietrit
îşi plângea durerea
picurând din gene lungi
flori albastre pe aripa frântă
lacrimile de iubire
îţi dăltuiau uitarea în ridurile vremii

ploi întârziate
îmbălsămate cu memoria
unei galaxii pierdute
ţi-au nins sufletul în ianuarie
cu zbor de fluturi mov
atunci...
din albul zăpezilor
fuioare de vânt agăţaţe
de picături de infinit
turnau în forme perfecte
zăvoare meşteşugite
din cuvinte rare
închizând pe veci uşi inutile
ce nu mai duceau nicăieri
eliberând
bucăţi de suflet troienite
cu doruri în derivă...