joi, 31 mai 2018

Nu te stiu!



nu te știu!
nu mă știi!
nu știu de unde vii!
dar exiști în închipuirea mea
ca un păcat nespus
ne cunoaștem de-o eterninate
ne știm sufletele pe de rost
ne citim gândurile din priviri
sinapsele noastre
dansează cu picurii ploii
într-un vals nebun
dar nu  te cunosc, nu știu cine ești!


nu mă știi!
dar te chem!
să-mi dai inima înapoi
a rămas cândva la tine…
uitată pe-n raft prăfuit de suflet
te aștept, să vii!
ușa anotimpului verde
este larg deschisă
să ne privim doar
preț de-o singurătate
să aruncăm  paginile arse
de esența unei iubiri care n-a fost!
să nu ne zbatem între un gând și altul
ca păsările închise în colivii 
să învățăm, a visa!
să învățăm, a zbura din nou!

Mi-ai spus și te-am crezut!



mi-ai spus că marea n-are țărm
că ea nu doarme
și te-am crezut!
mi-ai spus că timpul e grăbit
ne fură minutele
să le-arunce în brațele vremii
și te-am crezut!

mi-ai spus că de mult nu mă mai rog
că nu mai am credință
și-am plâns!
mi-ai spus că El mă iubește așa cum sunt
am plâns și m-am rugat!
mi-ai spus că fulgii ard când cad pe pământ
și-am plâns!
mi-ai spus că și caii mor de prea mult chin
și-am suferit!

mi-ai spus că zborul e un vis
nu-i bine să te avânți prea sus
şi te-am crezut!
chiar dac-am plâns, dar am sperat!
mi-ai spus că pruncii sunt îngerii de pe pământ
atunci am iubit și-am râs fericită!
mi-ai spus că păsările libere iubesc zborul și cerul
atunci am visat!

mi-ai spus că iubirea înseamnă dor și frământare
atunci am visat!
și-am iubit!
mi-ai spus că iertarea vindecă răni
şi te-am crezut și-am iertat!
mi-ai spus să fim mai buni
să fim oameni
atunci am plâns!
și am sperat!




Nu mă întrebați de ce



îmi car iernile după mine
îmi car gândurile pline de păcate
îmi car dorințele bătute cu pietre
îmi car neputințele agățate de renunțări
îmi car anii și iubirile în suflet
îmi car trupul precum o cruce
aici în spate
o durere între umeri
mă apasă la fiecare respirație
acum nu o mai simt!
oare de ce astăzi văd în roz?
când liniștea-mi zboară prea jos
fără să-și ridice aripile spre cer
pentru că astăzi am lumină în inimă
nu mă întrebați de ce
sunt fericită!
așa pur și simplu
îmi mângâi literele albastre din gânduri
ele îmi dansează fericite
pe albul zăpezii
ele nu plâng
își scriu poveștile neterminate

astăzi am soarele în priviri
nu mă întrebați de ce
așa pur și simplu
astăzi parcă trăiesc
chiar am respirat puțină iubire
amestecată cu aromă de cafea
și muzică de Vivaldi
sub cuvintele nescrise
sub vorbele nespuse
am crezut
în păsările cu trup de lumină
ce mi-au zburat prin vene
croindu-și drum printre sinaspse
alungându-mă pe drumul întoarcerii în mine...



duminică, 11 februarie 2018

În iarna asta




copacii plini de vise
mă privesc miraţi
pe strada lor
nu am trecut demult
îmi citesc în riduri
durerile prefacute-n noduri tari
în care mi-am frânt dinţii răbdării
disperările se zbat
ca fluturii prinşi în pânza de paianjen
depănate încet pe-un ghem de sârmă ghimpată
ce sfâşie timpul
în iarna asta
din ceţuri adânci
mâna care-mi face semn abia mai respiră
şopteşte repetitiv întrebarea:
“încă nu ai învăţat  uitarea? “

în primăvara din iarna asta
verdele timid mi-a urcat prin verterbre
mi-au înmugurit frunze mov pe gleznă
speranţa născută-n travaliu 
sapă cu mâinile goale
pământul
din jurul inimii
adânc îngropată sub tăceri de plumb
durerile mele se desprind fâşii
una câte una
ca o piele de şarpe avortată
pe un drum prăfuit de ţară...
în iarna asta…





duminică, 4 februarie 2018

Murind pe dinăuntru



 
bărbatul cu suflet alb
își căuta culoarea inimii
și-a scos la vânzare visele puse pe tarabă
scormonind avid
după inima ce i-a rămas captivă
în sufletele chinuite atâtor femei


de la o vreme
bărbatul cu suflet alb și chinuit
a învățat
să vorbescă fluent tăcerea
aruncând literele cu ochii însângerați
în poemele ce i-au rămas nescrise

oare își mai amintea cineva de el?
cine mai știe?
acum
doar timpul și tăcerea îi mai silabiseau numele
încet și fără sens

pe bărbatul cu suflet alb
moartea îl curta cu zâmbet de mireasă
în straie de catifea cu ochii arzâd în verde
îi cresta cuvintele de iubire uitate
pe carnea încă vie
împietrindu-i pleopele
ce i-au rămas gratii inimii

atunci
a murit pe dinăuntru
pentru totdeauna
răsucit în jurul unei dureri nespuse