i-am
şoptit
lunii
care stătea ascunsă
după
falduri de nori,
că
zborul mi-i mult prea frânt,
că
aripile mă dor,
şi
ating pământul,
scormonind
după
cuvintele
care m-au părăsit
iubindu-te
pe tine...
atunci,
am doborât,
din
ascunzişurile minţii
demonii
inventaţi
de
farsele imaginaţiei,
am făcut
curăţenie generală
prin
ograda gândului
am
alungat obsesii supăratoare,
ce ucid
sufletul încet şi
sigur.
cantonată
în spatele uşilor
ferecate
cu tăceri
am
măturat nostalgiile fără valoare
regăsind
seninul
bântuit
de un soare anemic
ce
înmugureste
timid
mlădiţe
de speranţă
adăpostite
în
cutia Pandorei...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu