durerile întoarse din exil
mă macină încet pe dinăuntru
liniştea îmi respiră
prin masca de oxigen
pe patul de piatră din camera de gardă
trupuri împleticite în propriile vorbe
rămân agăţate
de sârma ghimpată a gândurilor indecise
proiectate pe ecrane panoramice
noptile însingurate îşi plâng mirate
strânsoarea unei palme pe sânul alb
numărând în gând visele
memorate pe mătasea albastră a pernii tale
încă se adună bucăţi
dintr-un puzzle mutilat în alb şi negru
de războiul inutil al orgoliilor rănite
ca piesele de ceară de pe tabla de şah
aruncate în tranşeele pline cu şerpi galbeni
ai reginei smintite ce impune reguli fără sens
întoarse pe dos
bătute cu pietre
zdrobite de dorinţe
seminţele mov
ale copacilor cu ramuri de nu-mă-uita
scrijelesc carnea încă vie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu