Elegie de toamnă...

de mult nu mai plouat 

cu umbre de fluturi albi pe iarba uscată din vară...

de mult verdele nu s-a mai schimbat

în explozie de culori nebune

pe trupul toamnei tapetat cu poeme

atunci...

am descifrat sunete

ce stăteau agăţate pe pânze de păianjeni

balansându-se prin aerul înmiresmat

cu arome de mere şi gutui...

bruma aşeza domol

picături de sidef pe ciorchinii din vie...

fardând prunele în albastru intens

când dimineaţa amesteca ceţile palide

născute din pântecele pădurii

şi le-arunca în culori proaspete peste coline,

copacii îşi jeleau frunzele moarte

împreunându-şi ramurile a rugă... 

orbită de lumina apusului

ce se-neacă sub bolta nopţii

am adormit cu gândurile rătăcite

printre acorduri de harpă

ce îngâna fâlfâitul aripilor de cocori

suspendat pe un portativ cu arpegii

scris cu zâmbetul toamnei...

atunci inima mi s-a ridicat în picioare

iubind femeia-toamnă din mine,

ascultând atentă cum ziua

scutură zgomotos fructele coapte ale cerului

în coşul universului,

cum vântul aleargă desculţ

pe linia orizontului

aruncându-se de nebun

în valurile formate de frunze ruginii

căutând febril linia de hotar

spre al cincilea anotimp

lăsându-mi răgaz

să pornesc

în aventura călătoriei întoarcerii în mine...