mereu
mă aduci spre echilibru
eu
care mă clatin
pe o
sârma prea subţire
pentru
paşii adunaţi
într-o
cochilie strâmtă
aruncată
pe un ţărm
năpădit
de păsări carnivore
ce se
hrănesc cu suflete pierdute
azi nu
mai plâng
că
m-am rătăcit
pe un
drum necunoscut
sinapsele
noastre
şi-au
transmis telepatic
gândurile
într-o simetrie perfectă
acum
ştiu!
pot schimba spre lumină
ruleta destinului
totul e să am curaj
ecoul
gândurilor înfrăţite
fac
balans
între
plutire şi realitate
cad
mă
ridici
mă
ţii trează
îmi
cânţi
pe
litere albastre
tatuate
în palmă
poezia
definiţiei imposibilului
din
nimic clădeşti grădina Edenului...
visând
că zbori
acolo
unde se avântă vulturii să-şi construiască
metereze
din lalele roz...
într-un
balet graţios
cu o rotaţie perfectă
a timpului spre
a doua tinereţe
arunci
voaluri de speranţă
peste
şoaptele estompate din trecut
arătându-mi
soarele
luminos de pe strada mea
eu
nu-l vedeam
zidul
copacilor cu ramuri încărcate
cu
vise neîmplinite
îmi
umbrea trăirea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu