PAROXISM

dacă aş putea,

m-aş reinventa,

din picături de nemărginire

scurse din cenuşa de-un alb absolut

al clipelor eterne,

aş fi existenţa remodelată

a trupurilor formate

din spirale ADN,

expulzate din abisuri de gândire

ca o revoltă a simţurilor

aş muşca mai avid

din carnea mov

a literelor aşternute pe hartie

tânjind,

să iubesc pentru totdeauna

cuvintele turnate în forme perfecte

de elocinţa spiritelor mari,

ce dăltuiesc geniul în nemurire...

scriind în memoria colectivă

emoţii perene
ce fac să înflorească pe veci sufletele...

tot mai flămândă de esenţa

ideilor ce mă pătrund

aş fi doar eu fără schisme,

dând viaţă

oglinzii sufletului,

ca rezultat al unei senzaţii

pure de iubire

atunci aş întelege

că realitatea existenţei noastre

e prinsă undeva

ca un fir de nisip neînsemnat

în meandrele infinite de univers.

PÂNĂ UNDE ?

până unde se întinde marea

căutând umbra zilei de ieri?

până la ţărmuri de suflet,

acolo unde mare sărută cerul...

până unde spumegă valul

măturând nisipul din clepsidre

adunând tacticos vieţii ani?

până dincolo de mine...

până unde se avântă cerul

balansând printre galaxii?

lăsând dimineţile cu gust de mare?

până dincolo de noi...

până unde se înaltă zborul

cu aripi tivite cu rouă zilei

pâna la linia invizibila dintre cer şi vise...

cândva am auzit

că marea face parte din cer

şi cerul e parte din zbor

iar zborul e parte de suflet

iar sufletul e parte din noi

ca o respiraţie sacadată

desprinsă din dansul

anotimpurilor despletite de primăveri

prinzând timid pe vitraliile cerului

marame de nori împodobite cu picături de zbor...

PIERDUTĂ

credeam că ziduri înalte

baricadează drumul spre paradis,

că ape limpezi cu sclipiri de granit,

susură refrene difuze prin iarba moale,

căutând urma paşilor pierduţi

prin infinitul amurgurilor oarbe.

credeam că acolo

între două lumi uitate,

triluri de privighetori

pictează note
cu trupuri încinse de roşul macilor

pe portative suspendate de galaxii pierdute...

de emoţie

m-am pierdut o clipă

pe tărâmul nimănui

în ţara soarelui răsare,

pe alei de cireşi înfloriţi

vise albe şi monotone mă îngropau

culegeam în potire de-argint

oftatul cuvintelor de iubire...

călătoria fantastică

prin lumea pierdută,

ne ţine captivi în fiorduri de suflet,

până când furtunile din noi

îşi retrag din adâncuri

cu furie

corabiile eşuate ale amintirilor incomode

atunci când luna îşi striveşte

ultima licărire

meditând la ziua trecută,

îmbrăţişând dimineaţa ce vine

glasul tău încă tulbura

secundele infinite

aruncând necuvinte

în hăul dintre noi