copacii plini de vise
mă privesc miraţi
pe strada lor
nu am trecut demult
îmi citesc în riduri
durerile prefacute-n
noduri tari
în care mi-am frânt dinţii
răbdării
disperările se zbat
ca fluturii prinşi în
pânza de paianjen
depănate încet pe-un ghem
de sârmă ghimpată
ce sfâşie timpul
în iarna asta
din ceţuri adânci
mâna care-mi face semn
abia mai respiră
şopteşte repetitiv
întrebarea:
“încă nu ai învăţat uitarea? “
în primăvara din iarna
asta
verdele timid mi-a urcat
prin verterbre
mi-au înmugurit frunze mov
pe gleznă
speranţa născută-n
travaliu
sapă cu mâinile goale
pământul
din jurul inimii
adânc
îngropată sub tăceri de plumb
durerile mele se desprind
fâşii
una câte una
ca o piele de şarpe
avortată
pe un drum prăfuit de
ţară...
în iarna asta…
