acolo
unde marea sărută cerul
căutai
umbra ei, pereche umbrei tale
acolo
sufletul plângea
că
inima ei nu ia forma iubirii
amurgul
sângera pe linia orizontului
cu
strigăte prefăcute în dorinţe
mute...
femeia-pasăre
cu inima
plină de vise
rotea
aripi de lumină
desprinse
din zborul norilor
ţipa
chemarea spre înalt
clipind
des din pleoape
aluneca
în nopţi-ntunecate
cu miros
de liliac.
cu palme
arse de dor
i-ai
modelat făptura...
visai la
femeia-lumină
cu aripi
de-albastru
ascunsă
sub mantie de stele...
note
fardate cu roşul florii de mac
se
agăţau de triluri de ciocârlie
tânguind
în balade triste
iubirea
nerostită!
încă
mai visează
la
tangoul pasional promis!
ea
femeia-flacară
te
chema! iar şi iar,
cu
şoapte misterioase
reaprindea
nebunia clipelor dintâi
simţeai
cum te arde dorinţa
ca un
fier inroşit.
durerea
voluptoasă
mistuită-n
nopţi fierbinţi
ţi-a
rămas în minte
nu
ai cum să uiţi
ştii
bine, cât te-a iubit!
ea era
femeia-suflet
cu buze
de rouă
şi
ochii de-ntuneric,
îţi
alina scâncetul aripii frânte,
îţi
mângâia trupul cu vorbe de iubire
şi-acum
aduni în căuşul mâinii
lacrimi
de dor
smulse
din oftatul şoaptelor,
cât ai
iubit-o!
ai
crezut în femeia-inimă,
cu
trupul de lumină,
ce
impresoară priviri ce te ard
implorând
atingerea pasageră
a
secundei de iubire
tu
iubeşti femeia,
venal de
când te ştii,
pentru
că ea
este
doar una
femeia-flacără
cu trup
de lumină,
cu-aripi
de albastru,
cu
inima plină
de vise,
ce te
pătrude cu paşi de felină
torcând
lasciv
în
gândurile tale indecente
o
iubeşti!
pentru
ai nevoie de iubire!
